În relatarea Sfântului Evanghelist Ioan, slăbănogul nu cere milă, nu face apel la Dumnezeu, ci doar rostește o realitate dureroasă: „Nu am om care să mă bage în scăldătoare...”
Această expresie devine simbolul alienării umane. După căderea în păcat, omul s-a despărțit nu doar de Dumnezeu, ci și de aproapele. A pierdut comuniunea, iubirea, sprijinul. A devenit un „eu” izolat într-o lume a concurenței pentru bani, înavuțire, puterea de a-i exploata semenii, nu a compasiunii. Boala lui fizică reflectă o boală mai adâncă: paralizia iubirii.
În mentalitatea vremii, scăldătoarea era locul în care harul se manifesta rar, neașteptat și pentru cel mai rapid, mai "descurcăreț" sau mai norocos. Cine intra primul în apă, după tulburarea produsă de înger, se vindeca. Aici, calea mântuirii era o competiție, nu un dar. Însă Iisus vine să arate că harul adevărat nu se dă pe noroc sau pe câștigarea competiție cu ceilalți, ci se dă din milă. Nu așteaptă ca omul să ajungă la apă, ci aduce apa vie direct la om, pentru că El este izvorul harului, al vieții și al restaurării. Adevărata minune nu este doar vindecarea fizică, ci întâlnirea dintre neputința umană și iubirea divină. Hristos este „Fiul Omului” , în care firea omenească este restaurată și reunită cu Dumnezeu. El nu Se apropie de cel mai vrednic, ci de cel mai uitat. Răspunsul Său nu este o explicație teologică, ci o acțiune concretă de restaurare: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!”. Aceasta nu este doar o mărturie despre ce a făcut Hristos atunci, ci și o chemare către cum trebuie să fim noi astăzi. A fi cel care vede, care aude, care se oprește și ridică. Într-o societate fragmentată, superficială, grăbită, prezența noastră atentă și iubitoare devine lucrare spre slava Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu